Siguranța publică și cetățeanul unei țări terțe. Cauza Fahimian – excepția de la regulă?

Facilitating free movement of EU citizens by establishing a borderless area of freedom, security and justice is one of the core aims expressed in EU primary legislation. In this context, the development of the European migration and asylum acquis was brought into being by admirable ideals of conferring legal immigrants contiguous rights with those enjoyed by EU citizens.

However, this objective has been circumscribed to the aspirations of Member States to affirm their dominance in free movement and immigration law, which in turn led to instituting barriers on the rules governing the movement of EU citizens and third-country nationals. One of the traditional and common exceptions to all four fundamental freedoms and to migration and asylum law is public security. Since neither primary nor secondary legislation provide general definitions of this concept, it is for the CJEU, by virtue of its role of sole interpreter of EU legislation, to determine their meaning and scope.

In the process of interpretation, the Court cross-referred to its own judicial precedent dealing with the four fundamental freedoms in order to provide the definition of this concept as enshrined in immigration legislation. Whereas the concept seems to be universally applicable both when dealing with EU citizens and third-country nationals, a striking different approach was followed by the Court in Fahimian, a controversial judgment addressing public security issues in the framework of Directive 2004/114 (hereinafter ‘the Students’ Directive’). In this particular case, the Court abruptly changed its view with regard to public security, rebutting the presumption that equality had been established between this concept both under intra-EU and extra-EU migration law. The Court, contrary to its well-established case law, abandoned the ‘sufficiently serious breach to one of the fundamental interests of society’ criterion when conducting the individual assessment, regarded as the core element in determining whether an individual constitutes a threat to public policy or public security.

Facilitarea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor UE prin instituirea unui spaţiu de libertate, securitate și justiţie reprezintă unul dintre dezideratele exprimate în legislaţia primară europeană. În acest context, acquis-ul european în materie de migraţie și azil s-a dezvoltat având la bază idealurile admirabile de a atribui migranţilor legali drepturi contigue celor conferite cetăţenilor Uniunii Europene.

Obiectivele de promovare a libertăţii de circulaţie a cetăţenilor UE și stabilirea unei politici comune de imigrare au fost circumscrise aspiraţiilor statelor membre de a-și impune autoritatea în aceste domenii, ceea ce, în consecinţă, permite limitarea circulaţiei cetăţenilor UE și a resortisanţilor din state terţe. Una dintre restricţiile tradiţionale și comune tuturor celor patru libertăţi fundamentale și a dreptului migraţiei și azilului este siguranţa publică. Având în vedere faptul că nici dreptul primar european, nici cel secundar nu oferă o defi niţie a acestui concept, revine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în virtutea rolului său de interpret al dreptului Uniunii, atribuţia de a determina sensul și domeniul său de aplicare.

În procesul interpretării, Curtea a făcut trimitere la propria jurisprudenţă în materia celor patru libertăţi fundamentale pentru a oferi o definiţie noţiunii de „siguranţă publică”, astfel cum este prevăzut în dreptul european în domeniul imigraţiei. Drept urmare, se instituie prezumţia plasării semnului egalităţii între înţelesul acestui termen indiferent dacă o situaţie vizează un cetăţean UE sau un resortisant al unui stat terţ. O abordare frapant diferită a fost adoptată de Curte în cauza C-544/15, Fahimian, o hotărâre controversată abordând probleme legate de noţiunea de „siguranţă publică”, astfel cum este prevăzută în Directiva 2004/114 („Directiva privind studenţii”).

În această cauză, se remarcă o schimbare abruptă în interpretarea atribuită de Curte termenului „securitate naţională”, infirmând prezumţia plasării semnului egalităţii între acest termen analizat, pe de o parte, în legislaţia privind migraţia intraeuropeană și, pe de altă parte, în legislaţia privind migraţia extraeuropeană. În mod surprinzător și contrar jurisprudenţei sale constante, Curtea de la Luxemburg a abandonat criteriul existenţei unei ameninţări reale, actuale și sufi cient de grave la adresa unui interes fundamental al societăţi avut în vedere în procesul efectuării aprecierii situaţiei individuale, considerat elementul fundamental în procesul de stabilire dacă o persoană reprezintă o ameninţare pentru siguranţa sau ordinea publică.