Transformarea abordării Curţii Europene de Justiţie referitoare la trimiterile preliminare provenite de la organe administrative ale statelor membre

According to Article 267 TFEU, a ‘court or tribunal of a Member State’ can make a preliminary reference to the Court of Justice. The Court applies a single, homogeneous definition of a ‘court or tribunal’. This has allowed it to admit references from those specialised, independent, administrative bodies that in several Member States have been established instead of administrative courts to decide claims under public law, including EU law. Whether such a ‘dispute settling’ body is entitled to submit a preliminary reference normally depends upon whether it commands sufficient ‘independence’ vis-à-vis both the parties to the dispute and the public administration as such. These requirements the Court has tightened appreciably in connection with the threats against the independence of the judiciary in some Member States, and the consequent more prominent roles that Articles 19 TEU and 47 of the Charter of Fundamental Rights of the European Union have come to play. Whereas safeguarding the rule of law is of utmost importance, these provisions pursue objectives within the Union’s legal order which are materially different from those pursued by Article 267. In this article, it is therefore argued that the Court should apply different constructions of the independence criterion with respect to these provisions.

Potrivit art. 267 TFUE, o „instanţă dintr-un stat membru” poate adresa Curţii de Justiţie o cerere de decizie preliminară. Curtea aplică o defi niţie unică, omogenă a „instanţei judecătorești”. Aceasta i-a permis să admită trimiteri preliminare de la acele organe administrative independente, specializate, care, în mai multe state membre au fost înfiinţate, în locul unor instanţe administrative, pentru a soluţiona cereri în temeiul dreptului public, inclusiv al dreptului UE. Abilitarea unui atare organ de „soluţionare a litigiilor” să adreseze o trimitere preliminară depinde de regulă de împrejurarea dacă el dispune de „independenţă” suficientă în raport cu părţile litigiului și cu administraţia publică ca atare. Curtea a înăsprit aceste cerinţe în mod semnificativ în relaţie cu ameninţările împotriva independenţei puterii judecătorești în anumite state membre și astfel art. 19 TUE și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și-au asumat roluri mai proeminente. Deși apărarea statului de drept are importanţă fundamentală, aceste dispoziţii urmăresc obiective care, în ordinea juridică a Uniunii, sunt în mod sensibil diferite de cele urmărite prin art. 267. În acest articol, susţinem așadar că, în legătură cu aceste dispoziţii, Curtea ar trebui să aplice interpretări diferite criteriului independenţei.